Din respect pentru adevar, sa mai recunoastem ca noi, romanii, inca nu stim si nu vrem intotdeauna sa ne pretuim valorile. Pacatuim in a nu intelege, in a nu simti imediat un fapt de arta exceptional, irepetabil. Pacatuim prin acea vinovata superficialitate care ne impinge sa ne vedem linistiti de-a noastra viata marunta, impasibili la clipa efemera in care un actor, un poet, un muzician iesiti din comun creeaza.

Insemnarile de fata au fost stimulate de conversatia pe care am avut-o zilele acestea cu Romeo Cozma. Am auzit din nou intrebarea: "de ce nu se scrie o istorie a jazz-ului romanesc?" Intrebare deopotriva indreptatita si retorica.

In 1998 a fost publicat la Editura Tehnica un "Dictionar de jazz" al carui autor, Adrian Andries, a avut in vedere numai muzicieni straini. Eu cred ca dictionarul acesta era necesar. Editia redactata de Mihai Berindei (Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1976) trebuia actualizata si, in ciuda unor inexactitati, a unor omisiuni surprinzatoare, noul dictionar este o sursa de informare la indemina celor interesati. Nu stiu cit costa acum un exemplar, dar sint convins ca mai putin decit o editie britanica, americana sau franceza ce ar putea fi comandata din strainatate.

In privinta istoriei jazz-ului romanesc, situatia este aproape descurajatoare. Dupa 1945, jazz-ul a fost considerat in toate tarile cazute sub dominatia sovietica "arta decadenta a Occidentului in putrefactie"! Cuvintul "jazz" devenise aproape o blasfemie, nu mai putea fi folosit in presa, in programele muzicale de la radio, iar de emisiuni specializate nici nu putea fi vorba. Sigur, in localurile de lux din marile orase se cinta jazz. Un jazz dansant, cu mult swing. Iar spre dimineata, dupa ce grosul clientilor pleca, instrumentistii ramineau in acele "after hours" (dupa program, cum am spune noi pe romaneste) spre a cinta pentru placerea proprie, pentru cei citiva colegi si prieteni dornici sa asculte si altceva mai nou, mai interesant decit repertoriul destinat musteriilor.

S-au realizat inregistrari la Radio, pe discuri ("Electrecord"), odata cu inceputul emisiunilor televizate (1957) cei mai buni instrumentisti improvizatori au intrat in platouri. Si astfel, jazz-ul rezista in Romania sub noua denumire "muzica de estrada" (impusa de ideologii Uniunii Compozitorilor cu sediul la Moscova). Si daca in 1956, la Varsovia, Ministerul polonez al Culturii se numara printre organizatorii primului Festival "Jazz Jamboree" (care a avut un ecou formidabil in tara lui Chopin, dar si peste granite), in Romania - vorba lui Johnny Raducanu - "se swinga in draci pe postul national de radio", dupa ce crainica anunta programul de "muzica de estrada"!...

• Si-atunci, cine va scrie istoria?...

A urmat "dezghetul" cultural din 1964, s-au deschis cluburi, la Radio si Televiziune jazz-ul si-a recapatat numele adevarat, supervedete americane (in cap cu Luis Armstrong) au concertat la Bucuresti, muzicienii romani au demonstrat ca nu se cinta doar jazz american in Romania, ci si jazz romanesc. A urmat Festivalul National de Jazz de la Ploiesti (1969-1971), Festivalul International de la Sibiu (din 1974 pina in zilele noastre), foarte multe concerte si recitaluri organizate (cu eforturi si umilinte greu de imaginat) de entuziasti din Cluj, Timisoara, Costinesti, Brasov, Iasi, Bistrita. Au fost editate si vreo 25 de discuri (in tot atitia ani!).

Care este, de fapt, problema? Problema o constituie lipsa documentelor, a informatiilor despre o jumatate de secol de jazz in Romania. Presa cotidiana, revistele de cultura au gazduit extrem de rar cronici de concert, de disc, medalioane, analize, eseuri sau interviuri pe aceasta tema. Am petrecut, cred, sute de ore (inainte de 1990 si dupa aceea) in biblioteci publice si particulare, cautind articole de specialitate. "Contemporanul" din vremea lui George Ivascu, "Romania literara" de pe timpul lui Nicolae Breban, "Saptamina" lui Eugen Barbu sau "Flacara" condusa de Adrian Paunescu au inserat foarte rar si cu mare zgircenie cite o notita informativa despre concerte extraordinare care ar fi meritat transpuse pe disc oriunde in lume. Singur "Secolul XX" a cuprins, in martie 1965, o istorie a jazz-ului alcatuita de Cornel Chiriac.

Pe parcursul anilor, aproape toti marii muzicieni de jazz au emigrat. Unii au murit. Cit au trait in tara, nimeni nu i-a intervievat, nimeni nu a scris despre ei precum ar fi meritat. Foarte multe documente s-au pierdut, s-au distrus. Cei citiva ramasi in tara (din vechea generatie) au inceput sa uite sau nu mai vor sa-si aminteasca. Arhivele Radioului si Televiziunii nu sint cercetate, reconstituirea si identificarea inregistrarilor necesitind munca unei echipe de cunoscatori in domeniu, intinsa pe ani intregi. Cine ar putea plati efortul si acribia iesite din comun spre a salva putinul care mai poate fi salvat?